30, varsta asta faina si sexy

Pe 15 iunie am implinit 30 de ani. Si una din cele mai dese si neintelese intrebari pe care o aud este “Cum e la 30?”.

O intrebare care imi aminteste de “Si se trezeste noaptea?” (legat de copil). Sau “Si nu vreti si o fetita?”

Genul asta de intrebari la care inteligenta mea se rusineaza si se face mica undeva intr-un colt. Nu ca nu as stii ce sa raspund. Dar ori nu zic nimic si zambesc (asa cum se asteapta cine intreaba), ori incep sa zic. Si zic, si zic.

-Da, se trezeste noaptea cam din 30 in 30 de minute, ca sa mai suga niste laptic si sa supravietuiasca… instinctul ala cu care te nasti…

-Imi mai doresc un copil si sunt sigura ca il voi avea. Am simtit asta de cand am nascut ultima data, ca voi mai trece prin asta. Si vreau 3, vreau galagie si gasca mare. Dar nu ma intereseaza daca e fetita sau baiat. Ma tenteaza sa cresc feminitate pura si sa impletesc codite. Dar am baieti si ador energia lor, conexiunea pe care o avem si cat de funny pot fi.

Iar acum sa va povestesc cum e la 30. ?

In principiu e ca la 28, 29 doar ca mai bine. Vorbesc despre mine acum ?

De vreo 2 ani parca viata m-a pregatit pentru 30. Pentru mine este o etapa clara si bine definita, diferita de tot ce am trait pana acum. Am nascut la 23 si 26. Am alaptat 5 ani consecutiv, timp in care am stat exclusiv cu copiii. Singurele mele iesiri singura erau la Mega Image unde ma plimbam printre rafturi parca voiam sa fur ceva. Au fost cei mai puri si mai bine traiti 5 ani din viata mea, de pana acum. Mi-e dor de ei si uneori mi-e dor de mine, cea de atunci. Dar viata este un drum si e despre a merge mai departe. Nu te poti opri. Si lucrurile se schimba, copiii au crescut si nu mai au aceleasi nevoi. Eu am crescut si am si eu alte nevoi. Ultimul an m-a pregatit pentru 30. Age is just a number dar totusi varstele arata perioade din viata noastra. Si eu le punctez si le sublinez cu atentie. La 29 de ani am trecut prin cele mai grele momente de pana acum. Prin panica si anxietate care in anumite momente m-au facut nefunctionala. Nu credeam ca o sa spun asta vreodata, dar uneori ma bucur ca m-a zdruncinat atat de tare incat acum sunt un curcubeu dupa furtuna.

Inca nu e perfect senin si pe jos mai sunt balti, dar nori negrii se indeparteaza. Asa sunt acum, la 30.

-Pot sa spun ce simt fara sa ma mai simt prost. Si daca ma simt totusi prost, constientizez si tot ajung sa imi dau seama ca nu am de ce sa ma simt prost. Iar asta pentru mine este life changing pentru ca ma simteam prost si ca respir.

-Stiu mai bine ce imi doresc. Iar cand spun asta nu ma refer ca stiu ce vreau de la viata, ca asta nu o sa stiu niciodata si cred ca e si o presiune inutila treaba asta, “sa stii ce vrei”. Dar stiu ca iubesc vara si am hotarat sa ma mut undeva unde e mereu cald. Genul acesta de cunoastere. Stiu ca imi plac pijamalele si tot ce e underwear si nu ma mai simt superficiala cand ma bucur la o pereche de chiloti.

-Ma obisnuiesc sa iau decizii chiar si cand nu stiu ce sa aleg. Exersez sa invat sa aleg orice, numai sa nu o faca altcineva pentru mine.

-Am descoperit yoga si fac asta zilnic. Ma pune in contact cu corpul meu, imi linisteste mintea si tot haosul de acolo. Ma ajuta si cu problema anxietatii, si pentru tonus si streching.

-Sunt mandra si recunoscatoare pentru tot ce am facut pana acum. Ca am ales sa fiu mama tanara si ma bucur de etapa asta de copii mai maricei care adorm si cu tatal lor in timp ce eu ies in club. Fara sa ma simt vinovata, ci din contra. Cu cata sclipire in ochi ma privesc ei atunci cand ma aranjez si cand stiu ce vreau. Si eu sunt copilul unei mame ? si stiu cat de fericita eram cand mami era fericita. Cand isi cumpara ceva pentru ea sau cand radea, pur si simplu. Ador sa fiu cu copiii, sa ma joc si sa imi uit telefonul pe undeva. Sa ma deconectez de restul lumii. Asa cum ador si sa ies in oras si sa beau o bere. Una nu o exlude pe cealalata si acum, la 30 de ani, stiu ca pot fi tot ce vreau eu sa fiu.

Am marcat perioada asta cu o sedinta foto pe care mi-a facut-o Silviu Racheriu. Silviu ne-a facut si pozele de la nunta, in 2011. Pozele acelea superbe, pe marginea lacului, rupte din basme. A fost o legatura intre noi de cand ne-am cunoscut, mi s-a parut asa curajos si creativ. Calitati care pe mine ma atrag tare mult la oameni. Ne-am intalnit destul de spontan saptamana trecuta, asa cum se ies cele mai faine lucruri de obicei. Cand nu le planifici minutios. Aveam niste haine aruncate in ghiozdan, printre care si o camasa de-a lui Florin. Cand m-a vazut prima data Silviu, a spus sa imi sterg gletul de pe fata :))

Nu ma gletuiesc de obicei, dar aveam niste cosuri care nici cu lavabila nu cred ca reuseam sa le acopar. Cand i-am spus asta a zis “o sa iti iubesti cosurile dupa ce facem poze” ? M-am demachiat si am eliberat pistruii, petele si cosuletele.

Silviu este un tip foarte direct care ma cam scoate din zona de confort. Si ii multumesc pentru asta. Caut sa evoluez si imi plac oamenii de la care am ce sa invat.

Nu a fost o sedinta foto tipica. Am ras mult de tot, am povestit si ne-am bucurat de ploaie. Imi facea 3-4 poze intr-un cadru si eram un pic neincrezatoare ca stiu cate poze imi ia ca sa fie una buna. La sfarsit cand mi le-a aratat am ramas socata. Asta sunt eu?!?

M-am simtit bine asa naturala, sexy si feminina, in chiloti, in camasa barbateasca, plouata, surprinsa, emotiva, cu alunite, fara editari, cu mica mea vergetura de la buric dupa doua sarcini. Si ce e mai important, fara sa imi iau clasica mea fata de poza. Am inceput sa imi iubesc imperfectiunile. Silviu mi-a zis din start ca el nu face poze de billboard. El scoate ce e mai frumos la suprafata. Si a facut-o. M-a facut sa ma simt bine in pielea mea, sa fiu mai putin atenta la detalii inutile si sa stau dreapta. La propriu si la figurat.

O sa ma uit la pozele astea la 90 de ani si o sa imi aduc aminte de cine sunt acum. Si o sa zambesc, sunt sigura de asta.

Love!