Just another WordPress site

Sans-serif

Aa

Serif

Aa

Font size

+ -

Line height

+ -
Light
Dark
Sepia

Conflicte

Imi aduc si acum aminte ce am simtit si cum m-am simtit cand un alt copil l-a lovit in cap pe Sasha cu o lopatica de plastic.

Eram la mare, in 2014, el avea vreo 10 luni.

Experienta mea de mama la momentul respectiv era legata doar de bebelusi. Super vesel mereu, innebunit dupa laptic, energic si cu zambetul pe buze. Ne jucam pe nisip si o fetita mai mare, de vreo 4-5 ani a trecut pe langa el si i-a dat cu lopatica in cap. Nu tare, s-a speriat un pic dar nu atat de tare incat sa planga. S-a uitat curios in jur si in cateva secunde si-a reluat scormonitul in nisip. In schimb euuuu… euuuu am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare.

A fost prima experienta de genul asta si am simtit cum iese fiara din mine. Cum sunt panourile alea de atentionare prin padure – “Ursoaica cu puii”. Trebuia sa fie un panou “Ioana cu fii-su” pe plaja in acel moment!

Am tipat la parintii fetitei, le-am spus ”Cuuum e posibil sa se intample asa ceva?!” (Cat de amuzant mi se pare acum!). Ei se simteau vizibil stanjeniti, saracii. Isi tot cereau scuze, au inceput sa ii explice copilului lor ca nu e in regula sa loveasca alti copilasi din jur. Pfff… as vrea sa ii intalnesc acum ca sa le cer scuze pentru ca am reactionat asa. 🙂

Si Sasha are reactii imprevizibile uneori.

Eu stiu perfect cand se intampla asta. Il cunosc, il observ, il ascult. Are niste puncte sensibile ca orice alt om. Lipsa de conectare, o zi mai proasta, o zi in care nu am reusit sa ii dau toata atentia de care el avea nevoie, o zi in care s-au adunat si la el mai multe… poate si pe el l-a impins vreun copil la gradinita… toate astea incep sa se vada.

Si atunci eu stiu ca vine momentul ala in care are nevoie de plans in brate, de descarcare, are nevoie de atentia mea in totalitate. Il cunosc atat de bine, stiu ce am de facut!

Aseara eram cu amandoi copii la joaca, pe straduta la noi in cartier. Raul era in carucior, Sasha alerga cu alti copii, se plimba cu trotineta, totul era ok. Am vazut ca e usor marait dar stiam ca Florin trebuie sa ajunga acasa si ne puteam imparti sarcinile.

Dar pana sa ajunga Florin, iata-l pe micul leu la atac, pe fractiune de secunda, Sasha ii toarna nisip in cap altui copil. Nu mult, cam cat incape intr-un pumn de copil. M-am speriat mai mult de reactia bunicii cu care era copilul. Nisipul cazuse pe bluza, nu ii intrase in ochi. Nu intru in detalii… dar stim cum e cu reactia noastra, care aia starneste panica de fapt! Noi, parintii alegem incarcatura pe care vrem sa o aiba evenimentul prin reactia pe care o avem.

Copiii isi mai fac chestii din astea, e normal, iar eu am vazut ca cel mai bine este sa ma port firesc, sa ii explic bland, sa il iau in brate cand vad ca el are nevoie de conectare. Si de obicei asa este.

Dupa faza cu nisipul il asteptam pe Florin ca pe Fat-Frumos! Ma uitam incontinuu in capatul strazii sperand ca fiecare masina care se aude sa fie el, sa vina sa preia un copil ca sa ma pot concentra pe celalalt. Nu l-am asteptat cu atata ardoare in viata mea…

Asta e solutia numarul unu: un adult per copil. Solutia numarul doi ar fi sa ne inconjuram de oameni un pic mai relaxati.

M-am gandit mult aseara cum m-as fi simtit EU ca un copil sa-i toarne nisip in cap lui Sasha.

Aceste gesturi trezesc in mine amintiri din propria mea copilarie, cand ma trageau alte fetite de par, cand radeau de mine, cand ma tachinau. Dar incerc sa delimitez pe cat posibil si sa inteleg ca nu e despre mine, ca este despre el.

Eu sunt acolo ca un sprijin daca are nevoie de mine. Dar nu e scopul meu sa il hiperprotejez si sa il feresc de interactiune cu potential de conflict. Toate intamplarile astea contribuie la construirea unor relatii si ne ajuta sa ne cunoastem mai bine. Ne ajuta sa descoperim cu ce gen de oameni de potrivim.

Sasha e diferit si stiu cata nevoie are sa se simta acceptat si iubit asa cum este. A crescut foarte liber fizic si in general nu il sperie nimic. Cand avea 2 ani, beagle-ul nostru a nascut 6 pui pe parcursul a 4-5 ore. Si ultimii doi puiuti i-am scos impreuna cu el, ca sa o ajutam. Nu l-am hiperprotejat, nu am aplicat vreo metoda scrisa undeva prin vreo carte sau vreun articol. Pur si simplu am fost naturala. Si s-a mulat bine pe el chestia asta. Nu se imprieteneste cu toti copiii, nu este super sociabil. Ii place sa aiba putini prieteni si adevarati. Si e perfect in regula asa.

Desi sunt aiurea momentele astea intre copii, chiar cred ca au si ele un rol.

Am observat ca tot ce se intampla chiar si aparent neplacut, are pontential de dezvoltare in bine. Sa vedem ce il deranjeaza pe copil, ce ne deranjeaza pe noi, de ce nu ii place de X, cum gestionez cu ceilalti parinti certurile intre copiii nostri, avem aceleasi principii si ii ajutam sa rezolve conflictul sau ne suparam unii pe altii si pluteste tensiunea in aer.

Am intalnit si parinti relaxati si supriza! si copiii lor sunt la fel. Nu se suparau cand al meu ii impingea si il impingeau si ei. Si surpriza! Lui Sasha ii placea, radea si pe urma incepeau sa se joace impreuna. Uneori o mica tachinare intre ei are si rolul de a se cunoaste si a vedea care sunt limitele celuilalt. Ne trebuie simturi fine ca sa vedem dedesubturile. Si astea le dobandim pe parcurs.

Acum ca suntem la minunata varsta de 3-4 ani nu ma mai sperie o lopata de plastic in cap sau un praf de nisip in ochi. Stiu cand o face pentru ca are nevoie de mai multa conectare, stiu cand o face cautand limite. Iubire, empatie si rabdare. Cam ce am vrea si ei sa dobandeasca pentru ceilalti, nu? 🙂


Pe 12 mai va astept la un eveniment dedicat parintilor, intitulat ”Baietii din viata noastra”. Detalii si bilete aici.