Intre doi nu te ploua

…sau cum era? :)

Au trecut deja aproape 6 luni de cand am nascut a doua oara si nu am scris deloc despre viata in 4. Despre cum este sa ai doi copii cu diferenta de 2 ani si 8 luni intre ei. Despre cum e sa traiesti numai cu persoane de sex masculin :)

Este extraordinar, greu uneori dar intotdeauna extraordinar! Si nu neg sau ascund partea dificila a lucrurilor dar pur si simplu chiar e fain. Cum am ajuns aici?

Pai in primul rand asteptari putine. In sarcina a doua toata lumea ma speria “sa vezi cum e cu doi”. Mie ultimele luni de sarcina mi s-au parut horror… eram doar eu cu Sasha acasa, aveam contractii foarte puternice de la 25 de saptamani si col deschis/scurtat, alaptam destul de des si incercam sa ies si cu el cat mai mult afara si sa ne jucam. Pe langa asta hormonii mei erau ca un carusel si aveam stari ciudate si schimbatoare. Imi spuneam mereu ca abia astept sa nasc ca mai greu de atat nu are cum sa fie.

Si pe 10 aprilie am nascut. Si cum spuneam mai sus, am pornit la drum cu asteptari 0. Adica nu m-am asteptat sa fie greu sau usor la inceput sau Sasha sa fie topit tot ca vaaai are un fratior. Nu nu nu! Am luat-o asa cum e… Am stiut ca cel mai greu va fi pentru Sasha asa ca in directia lui ne-am concentrat cel mai mult. Am stabilit cu Florin ca “tragem tare” primele saptamani si sta si el mai mult acasa si se joaca cu el, ies afara des… tot ce ne sta in putinta ca sa nu se simta marginalizat in vreun fel. Dupa ce il alaptam pe Raul il mai lasam cu Florin ca sa petrec timp doar cu Sasha, noi doi. Asta a fost prioritatea – sa simta ca ma are in continuare doar pentru el.

Cumva m-am dus in extrema cealalata… stiu ca de obicei toata atentia e pe nou-nascut. Eu ajunsesem sa alaptez bebelusul si pe urma sa il pasez tatalui sau bunicii ca sa stau cu Sasha. Stiam ca are foarte multa nevoie de mine. De confirmari, de atentie, de tinut in brate, de timp special. In primele saptamani cand nu eram pe faza ii mai tragea cate o palma peste burtica. Si fata de bunica lui sau cine mai era prin zona din cand in cand, pe mine nu ma speria treaba asta niciodata :) Nu dadea cu toata forta pentru ca il cunosc. Deci a inteles ca este mic si lipsit de aparare. Iar dupa ce o facea se uita asa mirat la el si pe urma la mine. De fiecare data ii explicam calm si aveam incredere in noi si in ce va urma.

De fapt asta cred ca face diferenta. Ce simtim noi in sufletul nostru si cum percepem toata schimbarea. Copiii au o intuitie foarte dezvoltata (a noastra e mai alterata deja) si stiu ce simtim fara sa le spunem in mod direct. Aveam tendinta de a ma gandi cu mila la Sasha ca deodata imparte atentia si totul cu inca un copilas fata de care el nu s-a atasat. Pentru ca atasamentul intre frati se formeaza in timp, nu e ca relatia mama-copil care porneste din start pentru ca copilul vine din burta mamei. Am constientizat ca mila asta este o prostie si ca el nu are nevoie sa se simta compatimit. I-am facut cel mai frumos dar pe viata – un frate! E minunat sa ai frate sau sora, eu am o sora si o adorrr! Cand ma apuca teama sau deveneam indoielnica, imi aduceam mereu aminte de asta si prindeam multa energie pozitiva pe care o emanam prin atitudinea mea. Si am observat ca i-a prins minunat. Toate gandurile mele se materializeaza in relatia noastra. Copiii simt ce credem despre ei, am inceput sa am incredere ca suntem bine si ca totul va fi bine.

Nu ne grabim nicaieri, fiecare se acomodeaza in ritmul lui. Seara la baita lui Raul il intrebam daca vrea sa se uite sau prefera sa se mai joace in curte si era mai interesat de joaca. Nu am insistat niciodata cu nimic. Nu am adus niciodata in discutie faptul ca el e fratele mai mare si trebuie sa fie nu stiu cum sau sa faca nu stiu ce. Nu am inceput sa ii dau responsabilitati care erau inexistente pana la nasterea lui Raul. Fara presiune de niciun fel. Si micile lovituri de la inceput, incercam sa descopar ce se ascunde in spatele gestului. Si de multe ori pe Raul nici nu il deranja, nu plangea asa ca nu am incercat sa fac mare tam-tam din asta. Gelozia exista pur si simplu, e un termen care ne provoaca disconfort dar daca il negam si ascundem sub pres mai rau facem. Ma astept sa se mai cafteasca pe masura ce cresc si cred ca si le vor rezolva intre ei cu interventie minima din partea mea. O sa fiu acolo sa le temperez conflictele dar cum ziceam… am incredere.

Normal ca sunt si zile mai grele si vor fi mereu momente si momente. Acum suntem la faza de jocuri “periculoase”. Raul sta pe paturica pe covor iar lui Sasha ii place sa sara peste el. Iti da cu palpitatii la prima vedere dar este atent si se misca ca o felina iar eu ii inteleg nevoia de jocuri fizice. Iar cel mic se uita la Sasha ca la cel mai mare zeu, il urmareste cu privirea, ii zambeste, il prinde cu manutele.  Si mereu ii spun “Iti place de Sasha nu-i asa? Abia astepti sa mai cresti ca sa te poti juca si tu cu el! Esti tare norocos cu asa frate fain!” (ca sa auda si S). Ii sclipesc ochii cand vorbesc asa cu entuziasm indiferent despre ce :)

O alta provocare cu doi a fost si este si acum dar mai rar, cand il iau pe bebelus in brate sa ceara si el imediat. La inceput il lasam pe cel mic jos ca sa il iau pe el. Acum pot sa il rog sa astepte un pic sau ii iau pe amandoi si merg asa greu, aplecata si pe Sasha il amuza maxim :D Au o relatie care creste pe zi ce trece. Am descoperit asa de multa empatie si iubire la Sasha. Cand plange Raul imi spune ca ii este foame si sa ii dau laptic :) Uneori vrea sa il ia in brate, cand am luat ulei pentru eruptii dentare a vrut sa il dea el. Sunt gesturi de afectiune care au venit in mod natural lasandu-l sa se acomodeze in ritmul lui. Un ritm pe care l-am respectat de la inceput.

Casa e zgomotoasa iar eu nu o sa ma plictisesc prea curand :)

-Va urma