Just another WordPress site

Sans-serif

Aa

Serif

Aa

Font size

+ -

Line height

+ -
Light
Dark
Sepia

Nasterea lui Sasha

Acest articol l-am scris pentru www.nasteridepoveste.ro

Povestea nasterii lui Sasha a inceput pe 4 decembrie 2012 atunci cand am aflat ca sunt insarcinata. Cu cateva luni in urma am pierdut sarcina de 7 saptamani, deci vestea ca sunt din nou insarcinata ne-a adus multa bucurie dar si teama. Si cu toate astea, am simtit de la inceput in adancul sufletului ca asta e, de data asta va fi bine. Am simtit ca voi naste in august, ca va fi vara si eu voi fi cu burtica mare. De asemenea, am simtit de la inceput si ca va fi baiat… nu stiu de ce, nu am avut niciun vis asa cum am mai auzit.. pur si simplu stiam ca e baietel in burtica.

Am fost foarte fericita cand am trecut de cele 7 saptamani si totul era perfect. In mintea mea 7 saptamani ramasese pragul critic. Am avut o sarcina foarte frumoasa, fara greturi si probleme (desi sunt convinsa ca as fi considerat-o frumoasa si daca imi era rau fizic). Singurul meu regret este ca nu am trait din plin cele 9 luni… eram foarte fericita si entuziasmata dar de multe ori intram in panica gandindu-ma ca ceva rau s-ar putea intampla. Insa cu sprijin din partea taticului am trecut peste fiecare teama si multumeam de fiecare data Universului ca am asa sot si prieten.

La 16 saptamani l-am simtit prima oara pe Sasha in burtica… parca nu imi venea sa cred. Imi venea sa urlu de fericire. Devenise ataaat de real totul. Stateam ore in sir cu mana pe burta si ma gandeam la el, ii vorbeam, ii cantam. Si chiar daca nu imi raspundea, stiam ca ma aude, ca ma intelege, ca e prietenul meu. Ii spuneam cat de mult imi place cand il simt si stiu ca e bine, si sa dea mereu din picioruse ca mami e e fericita sa il simta. Se pare ca a luat foarte in serios asta, pentru ca dupa 27-28 de saptamani, aproape ca ma muta din loc :)

Acum privind in urma mi se pare ca a trecut asa repede timpul insa atunci eram asa nerabdatoare ca numaram zilele care au mai ramas pana la nastere. De la 35 de saptamani pana la 39, am stat la mare. Am riscat putin fiind la 2 ore departare de spitalul la care urma sa nasc, dar mi-a prins foarte bine. Ma plimbam toata ziua, stateam la plaja seara si mancam pepene.

Am ajuns acasa intr-o miercuri si nu aveam stare… in fiecare zi ieseam, mai cumparam ceva numai sa treaca mai repede timpul. Luni spre marti noaptea am inceput sa am contractii mai dureroase ce se ameliorau numai cand ma plimbam prin casa. La un moment dat s-au oprit de tot si mi-am dat seama ca a fost alarma falsa.

A doua zi, marti pe 13 august, mi-am sunat doctorul care m-a chemat la control la spitalul (de stat) unde urma sa nasc. In timpul ecografiei ma intreaba pe un ton calm daca vreau sa nasc astazi. Am ramas blocata si am inceput sa tremur de emotie. A urmat controlul pe masa unde mi-a confirmat ca eram destul de dilatata (nu mai tin minte exact cat). In urma controlului a iesit si dopul gelatinos. A ramas sa merg acasa sa imi iau bagajul si sa vin repejor sa ma interneze. I-am zis doctorului ca nu sunt superstitioasa dar parca nu as vrea sa nasc pe 13 si mi-a spus ca probabil voi naste dupa miezul noptii si ca oricum este doar un numar.

Am ajuns acasa, am facut dus, m-am coafat un pic cu peria (nu stiu nici acum de ce am facut asta :)) si m-am intors la spital. Era o zi asa linistita si batea soarele… parca timpul se oprise in loc si toata lumea stia ca o sa nasc si ca planeta se va imbogati cu un omulet. In drum spre spital l-am sunat si pe tatic care inca era la mare (cu treaba, nu in vacanta :) ) I-am spus pe un ton foarte calm ca nasc azi si sa nu se grabeasca ca oricum dureaza multe ore pana iese Sasha. S-a bucurat si a zis ca se urca in masina si vine.

Eu am ajuns la spital, mi s-a facut o clisma pe care eu am cerut-o si care m-a ajutat mult in timpul travaliului. Dupa asta, m-a dus direct in sala de nasteri, m-am asezat pe pat si am facut cunostinta cu moasele cu care urma sa nasc. Erau foarte dragute, ma simteam in siguranta. Mi-au pus o perfuzie cu oxitocina care sa ma ajute cu dilatatia si centura cu dopplerul pe burtica, care asculta bataile inimii micutului. Eu eram cu telefonul in mana, imi faceam poze si vorbeam pe whatsapp cu taticul care era deja pe autostrada in drum spre mine fericit, se inregistra cantand si imi trimitea sa ascult, eu ii ziceam sa fie atent la drum si sa lase telefonul.

Doctorul imi stinsese lumina si mi-a spus sa ma odihnesc, moasele veneau mereu la mine, ma mangaiau pe burtica si se uitau la bataile inimioarei. Era o atmosfera foarte placuta. Incepusem sa simt contractiile care devenau foarte dese si puternice. Aveam o aplicatie pe telefon unde monitorizam durata si distanta dintre ele, dar la un moment dat devenisera asa dureroase ca nu ma mai interesa. Mi s-a parut amuzant la un moment dat cand m-am gandit ce ma speriam in sarcina cand aveam contractii Braxton-Hicks si eu credeam ca nasc… nici nu se compara intre ele.

Intre timp au venit moasele, doctorul era si el pe acolo. Mi-au mai facut un scobutil si una din moase m-a controlat, mi-a zis ca bebe cobora tot mai jos si mi-a rupt si membranele. Colul era moale si dilatat dar era posterior, mi-a aratat ce urma ii lasase pe deget. Durerile devenisera foarte puternice, una din moase ma tinea de mana, ma mangaia si imi povestea de copiii ei. Doctorul imi mai dadea cu apa pe frunte si ma tot lauda cat de puternica sunt.

De aici totul a inceput sa se deruleze foarte rapid. A venit doctorul anestezist si mi-a montat epidurala (cam greu pentru ca tresaream de fiecare data). M-a intrebat daca ma simt mai bine si i-am zis ca da, muuult mai bine. La care ea mi-a zambit si a zis ca inca nu a injectat anestezicul :) . Dupa ce a bagat si anestezicul, am inceput sa ma mai relaxez. Taticul aproape ajunsese, ma intreba prin mesaje cu ce sa se imbrace ca sa il vada Sasha frumos prima data, eu citeam cu voce tare ce imi zicea el acolo si moasele radeau. E incredibil cat de mult ne transforma emotiile.

A durat putin relaxarea oferita de epidurala. Efectul a disparut brusc cand eram la dilatatie 9, si durerea m-a lovit ca trenul. M-a verificat una din moase si a zis ca este foarte coborat bebelusul. Eu am intrebat-o cam in cate ore urmeaza sa iasa si ea a zis zambind in maxim 10 minute. L-am rugat pe doctor sa imi mai faca o doza de epidurala si mi-a spus ca nu, ca e mai bine fara ca sa simt contractiile si sa pot impinge.

Una din moase imi spunea exact cum si cand sa imping, doctorul s-a schimbat in hainele de nastere rapid si intr-o secunda au transformat patul pe care stateam intinsa intr-o masa de nastere.

Taticul m-a sunat fix atunci, i-am raspuns, mi-a zis ca e in fata spitalului si parcheaza masina. Eu nu mai puteam fi atenta la nimic, simteam contractiile dureroase si incercam sa fiu atenta la doctor si moasa. Impingeam atat de tare ca la un moment dat am crezut ca imi explodeaza o vena in cap. Doctorul imi zicea ca se vede capusorul, ca iese imediat. Taticul era deja la usa (asta am aflat dupa, ca pe moment puteau sa fie 100 de oameni de fata sa imi faca galerie ca nu auzeam, nu ma interesa nimic).

Am mai impins de doua ori si am simtit cum a disparut toata durerea… baietelul nostru a luat prima gura de aer. 3,300 kg si 53 cm. La ora 19.30, pe 13 august 2013.

ioana-grozea-1

Am fost uimita cat perisor avea in cap. L-am pupat, l-am mangaiat si pe urma nu am mai simtit nimic din scoaterea placentei si coaserea epiziotomiei (care a fost de 1-2 cm oricum). Mi-am dorit mult sa il iau brate inainte sa ii taie cordonul, dar s-a nascut cu el ca o esarfa dupa corp, si nu am apucat. Poate la urmatorul bebe cand voi avea si mai mult incredere in corpul meu.

ioana-grozea-3

Oricum am ajuns sa cred ca nimic nu este intamplator si ca fiecare lucru se intampla cu un motiv. Am petrecut 2 zile in spital, timp in care Sasha a stat cu mine in salon. L-am pus la san la cateva ore dupa nastere si m-am topit cand l-am vazut… Acum are 3 luni, este alaptat, fericit si ne lumineaza cu fiecare zambet pur de-al lui. O minune!