Dor si nostalgie

Sunt obosita si nostalgica un pic. E bine de stiut asta despre mine inainte sa cititi ce o sa scriu.

In ultima vreme fac multe lucruri, m-am apucat de multe lucruri. Am comprimat multe activitati intr-o singura zi. Reusesc sa ma organizez sa le fac pe toate sau mare parte din ele dar sunt pe fast forward, asa cum nu am fost demult. Poate niciodata de fapt.

Timp cu copiii cu joaca, mancare, dus si luat de la gradinita. Timp pentru eveniment, pregatit si organizat totul. Timp investit in mine, citit, trimis mailuri, vorbit la telefon. Cursul de NLP pe care l-am inceput acum o luna si care este la distanta asa de mare incat am stat o ora si ceva in trafic astazi. Azi am mancat numai pe fuga, am fost si am plecat de acasa de vreo 3 ori. Am probat vreo 10 perechi de pantofi cu toc. Picioarele mele nu au mai stat pe tocuri stiletto de … pfff… de mult timp. Mi-a placut senzatia, mi-a lipsit. Am ajuns in seara asta acasa cu niste sani imensi, de vreo 5 ori mai mari decat sunt ei de fapt. Am stat cred ca 5 sau 6 ore fara sa alaptez. Abia asteptaaaam sa imi scoata cineva lapteleeee :)) simteam ca imi plesnesc!

Si de la oboseala, emotii pentru maine si prea multa (sau prea putina?) cafea m-a cuprins un gand. Acela ca niciodata nu va mai fi la fel.

Niciodata nu o sa mai fiu 100 % pentru copii. Asa cum am fost pana acum. Din 2013 de cand l-am nascut pe Sasha. In toti anii de atunci si pana acum singurele mele ganduri, activitati si dorinte erau legate DOAR de copii. Nu vedeam dincolo de asta. Si nu voiam, nu simteam nevoia. Am savurat intens de tot fiecare etapa, fiecare emotie, fiecare plans, fiecare ras, fiecare teama, fiecare febra, fiecare caca, fiecare orice legat de el, de ei. Am trait DOAR pentru asta. Si ma bucur din TOOOT sufletul meu ca am savurat tot. Ca nu am lipsit nicio clipa nici fizic si nici cu mintea. Se vede, se simte prezenta mea in el. Ma vad pe mine in el.

Si imi vine sa plang cand ma gandesc ca am pierdut asta pur si simplu. Acum ma gandesc si la mine. Si e minunat, m-am redescoperit, acum sunt si femeie, nu doar mama. E prima data cand simt asta. Dar sunt nostalgica. Pentru ca stiu ca 100% nu o sa mai fiu ca inainte. O sa fiu 99% probabil. Dar nu 100%.

Acum ma consolez cu ideea ca baietii mei au nevoie sa vada in mine si pasiune si determinare. Si ca viata e despre a renunta ca sa castigam mai departe. E un drum. Am aceeasi senzatie ca atunci cand Sasha nu a mai supt tzatza. Avea 3 ani si eu nu imi imaginam viata altfel. Nu stiam cum o sa ma descurc fara. Dar a venit natural si a fost o noua etapa pentru amandoi.

M-am gandit mult la Raul care are un an si o luna acum. Ca el are parte de altceva fata de ce avea Sasha la varsta lui. Mergem des cu masina, e cu mine la intalniri, e autodiversificat din lipsa de timp ca sa zic asa :) Creste pe langa noi. Nu are parte de toata atentia asupra lui. Si probabil ca nici nu are nevoie din moment ce a venit al doilea. Dumnezeu stie de ce ne trimite copiii astia minunati in viata noastra.

Relatiile se schimba si evolueaza inclusiv cele cu copiii nostri. Ei au alte nevoi pe masura ce cresc. Si noi la fel. Avem nevoie sa crestem impreuna. Dar uneori apar momente din astea in care pur si simplu ti se face dor. Dorul ala cald si bun. Nu un dor disperat, pentru ca nu as schimba nimic la momentul prezent. Sunt doar nostalgica. Ca orice mama innebunita dupa puiutii ei.