Disciplina pozitiva
ioanagrozea
18th Apr 24 3:00 am
Cand aud cuvantul “disciplina” primul lucru pe care il simt e teama si neliniste. Pana de curand nu aveam notiunea de disciplina pozitiva. Asociam disciplina cu ceva rau, cu interzicere, cu conformare.
Iata ce zice DEX-ul despre disciplina:
DISCIPLÍNĂ, (3) discipline, s. f. 1. Totalitatea regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivități. ♦ Supunere liber consimțită a membrilor unei colectivități la dispozițiile luate de conducere pentru bunul mers al acelei colectivități.
Disciplina apare intr-un grup de oameni, este nevoie de ea. Motivul pentru care aveam o bariera psihologica legata de disciplina era pentru ca eu am amintiri neplacute in ceea ce priveste regulile. Regulile trebuie prezentate intr-o maniera pozitiva si intr-un cadru prietenos. Si da, avem nevoie de reguli atunci cand avem copii. Este ceva ce am descoperit singura, am invatat prin copiii mei ce inseamna disciplina de fapt. Si mult contribuie ea la viata de familie armonioasa.
Disciplina este ceva pozitiv si constructiv. Disciplina ofera siguranta copiilor si ei o cer chiar si inconstient. In forme foarte ciudate. Disciplina ne invata autocontrolul si ne da un echilibru interior de care avem nevoie si noi si ei.
Disciplina in familie aduce conectare si ne indeamna la comunicare.
Ce am descoperit foarte fain si mi-a dat incredere in mine este ca disciplina este diferita pentru fiecare in parte. Fiecare copil are nevoie de altceva. Nu functioneaza acelasi lucru la toata lumea. Asta e una din chestiile alea mai presus decat orice citim in cartile de parenting. Sa iti cunosti copilul, sa il descoperi, sa il observi cum creste si sa te adaptezi personalitatii si temperamentului lui e una din cele mai provocatoare lucruri pe care le avem de facut. Disciplina pozitiva e mai greu de facut pentru ca ne obliga si pe noi sa fim disciplinati. Nu putem sa le cerem ceva ce noi insine nu avem. Nu putem fi autentici si parca nici nu e moral.
Ce am observat ca functioneaza la noi cu Sasha (aproape 4 ani) este sa ii vorbesc despre acest proces in care cresc si eu alaturi de el. Sa ii cer sa aiba intelegere si rabdare pentru mine. Incerc sa vorbim despre reguli, il intreb ce ii place si ce nu, ce isi doreste si ce il deranjeaza. E foarte interesant ca vorbind despre asta cu el imi clarific si eu niste lucruri in mine. Si ma simt asa sincera si eliberata.
Cred ca de multe ori avem o parere proasta despre noi pentru ca nu vorbim de fapt despre ce simtim. Ca atunci cand le spui totul suna normal si natural. Si avem nevoie sa cerem intelegere din partea copiilor asa cum si noi o oferim. E un proces in care crestem impreuna.
